Știam să creez ceea ce voiam.
Nu știam să fac să dureze.
Munca mea vine dintr-un drum pe care a trebuit mai întâi să-l fac eu.
Am crescut simțindu-mă diferit.
Eram sensibil, inteligent și creativ. Visam în mare. Voiam libertate, aventură, o muncă cu sens și o viață care să se simtă vie. Dar nu prea aveam structură și nici repere pentru ce era înăuntrul meu.
Sensibilitatea nu era tocmai încurajată. Nici visatul prea departe de drumul obișnuit. Am auzit de mai multe ori, într-o formă sau alta, să cobor cu picioarele pe pământ.
Am făcut exact pe dos. M-am revoltat.
Dar revolta nu înseamnă direcție.
Anii de școală s-au destrămat. Chiuleam, am fost exmatriculat de două ori și până la urmă am plecat fără să termin liceul.
Și apoi, în multe feluri, am fugit de propria mea viață.
Am petrecut nenumărate nopți în internet cafe-uri, jucând jocuri video până dimineața. Atunci, pur și simplu asta făceam. Privind în urmă, văd ce era dedesubt: fugeam de o realitate în care era dureros să rămân.
A devenit încă o lecție pentru care mi-au trebuit ani ca s-o înțeleg. Când nu știm să rămânem cu disconfortul, găsim moduri de a ne părăsi pe noi înșine. Uneori sunt jocurile video, alcoolul sau drogurile. Alteori e munca, reușita, relațiile sau distragerea continuă.
Forma se schimbă. Mișcarea rămâne aceeași: nu vreau să rămân aici și să simt asta.
Pe vremea aceea mă simțeam pierdut și rușinat. Vedeam că sunt capabil, dar nu aveam nicio idee ce să fac cu capacitatea asta.
Și a devenit un tipar pe care aveam să-l repet ani la rând.
Am devenit foarte bun la a o lua de la capăt
Anii mei de douăzeci și ceva au fost plini de mișcare.
Am lucrat la un hotel pe litoralul românesc. Am început de jos: muncă de bază în restaurant și ajutor la renovări. Într-o zi s-a stricat calculatorul de la recepție. Am spus că pot să-l repar. Câteva minute mai târziu funcționa.
La scurt timp am ajuns responsabilul IT al hotelului.
Genul ăsta de lucru mi s-a întâmplat des. Aveam declicuri. Apăreau oportunități. Uneori făceam ceea ce părea o mișcare incredibil de norocoasă. Inteligența, creativitatea și capacitatea mea de a improviza mă puteau duce foarte departe, foarte repede.
Dar nu aveam structura care să susțină ce construiam.
Când hotelul a fost vândut și toată lumea a fost concediată, eram din nou la zero.
Mai târziu am luat un bilet dus pentru Maroc, fără niciun job care să mă aștepte. În câteva zile găsisem de lucru la Marrakech și îmi construisem o altă viață acolo. Apoi a urmat altă plecare, altă afacere, alt început. Când a venit criza financiară din 2008, și afacerea aceea a dispărut.
Din nou, înapoi la zero.
Au fost perioade în care îmi mergea extrem de bine și perioade în care totul părea să se prăbușească. Și am devenit extraordinar de bun la a mă reconstrui. Astăzi sunt mândru de asta. M-am reconstruit iar, și iar, și iar.
Dar exista și o altă față.
Eram foarte bun la intensitate. Când ceva mă entuziasma, când motivația și scânteia erau acolo, puteam să pun o energie uriașă. Puteam să mă schimb repede, să muncesc incredibil de mult, să-mi asum riscuri și să obțin rezultate.
Dar motivația nu e structură.
Când entuziasmul se stingea, când viața devenea grea sau când mă așezam în confort, ce era sub mine dispărea de multe ori.
Scânteia a fost mereu acolo. Lipsea vasul care s-o țină.
Capacitatea nu a fost niciodată problema
Într-un final, viața m-a adus în Franța.
Pe la 30 de ani m-am trezit într-o țară străină, fără jobul pe care mi-l doream și fără să am măcar bacalaureatul.
Cineva de la agenția pentru ocuparea forței de muncă m-a privit, m-a ascultat și mi-a spus, în esență: Nu e locul tău aici. Du-te la facultate.
Era o mică problemă: nu puteam.
Așa că m-am întors la școală. Un an am învățat serile și am pregătit bacalaureatul francez în regim de candidat liber. L-am luat cu cea mai bună notă din regiune și am intrat la facultate pe la 30 de ani.
Cinci ani mai târziu terminasem o licență și un master în management de proiecte internaționale. În paralel, construisem o activitate IT care îmi aducea mai mult decât îmi imaginasem cu câțiva ani înainte.
Mi-am întemeiat o familie. Am devenit tatăl a doi băieți. Viața arăta cu totul altfel.
Și totuși, până la urmă, același tipar m-a găsit.
Construisem o afacere confortabilă fără să construiesc destul dedesubt. Prea mult depindea de un singur client mare. Când acela a dispărut, afacerea s-a prăbușit odată cu el. Cam în aceeași perioadă, relația mea și viața de familie se destrămau.
Încă o dată, mă uitam la rămășițele a ceva ce fusesem perfect capabil să creez. A fost una dintre cele mai frustrante conștientizări din viața mea.
Știam de ce sunt în stare. Atunci de ce ajungeam mereu înapoi aici?
Apoi corpul a devenit drumul înapoi
Întrezărisem deja răspunsul.
Cu ani în urmă, într-o altă perioadă grea, începusem ceva aproape din întâmplare: yoga în fiecare seară, alergare dis-de-dimineață și meditație, constant.
Dar nu era doar mișcare. Am devenit conștient de ce mâncam. Am fost atent la energia mea. Am devenit mai prezent. Am avut grijă de corpul meu și de ce puneam în el. Mai târziu am explorat Qi Gong, apoi Kung Fu și alte forme de practică fizică și contemplativă.
Luni la rând a existat o structură în jurul vieții mele. Și s-a întâmplat ceva extraordinar.
Starea mea s-a schimbat profund.
Mă simțeam mai limpede, mai calm, mai puternic, mai viu. Mintea mea — care în mod normal putea fi împrăștiată, anxioasă, alergând în zece direcții deodată — a devenit incredibil de utilă. După o practică bună, apărea spațiu. Veneau intuițiile. Îmi puteam direcționa inteligența în loc să fiu târât de ea.
În perioada aceea am trecut și prin ceea ce am trăit ca pe o trezire Kundalini. Oricum ar numi cineva o astfel de experiență, pentru mine a fost profundă. Percepția, prezența și relația mea cu viața s-au schimbat.
Și apoi viața a început să meargă mai bine. Așa că am renunțat la multe dintre lucrurile care mă aduseseră acolo.
Încet, am coborât din nou.
Atunci nu am înțeles lecția până la capăt. Descoperisem ceva care funcționa, dar tot tratam practica drept un instrument pe care îl scot când am nevoie și îl abandonez când nu mai am.
Ani mai târziu, când familia și afacerea mea se destrămau, m-am întors la corp.
Practica a devenit mult mai mult decât exercițiu. Unele practici construiau structură. Altele, energie. Altele îmi condiționau sistemul nervos și capacitatea de a rămâne prezent sub presiune. Meditația antrena altceva. Antrenamentul fizic îmi dădea un alt fel de sol.
Practici diferite, dar aceeași direcție: să ies din cap și să intru în ceva ce puteam cu adevărat întruchipa.
Uneori se întâmplau atât de multe în mintea mea încât gânditul nu mai ajuta. Puteam înțelege exact de ce mă simțeam așa cum mă simțeam și tot nu îmi puteam schimba starea. O oră de practică putea face ce nu făcea încă o oră de gândit. Uneori era singurul lucru care mă scotea din groapă.
Corpul a devenit colacul meu de salvare.
A ști ce ai de făcut și a fi în stare să trăiești asta sunt două lucruri diferite.
Apoi am descoperit că poți fugi și în moduri sănătoase
Multă vreme am crezut că transformarea înseamnă să ajungi într-un loc unde nu mai ai de luptat.
Nu mai cred asta.
În ultimii ani am trăit unele dintre cele mai grele experiențe din viața mea: doliu, sfârșitul unei relații importante, dificultăți financiare și de familie, perioade de singurătate profundă și propriile mele lupte cu tipare de dependență.
Uneori am făcut față făcând mai mult. Mai mult tenis. Mai mult antrenament. Mai multă yoga. Mai multă practică.
Numai lucruri sănătoase. Până când corpul m-a oprit.
Mi-am rupt glezna și dintr-odată nu mai puteam continua să mă mișc la fel. A trebuit să merg înăuntru.
Și am început să văd ceva incomod: până și un lucru sănătos poate deveni un mod mai sofisticat de a fugi.
Yoga poate fi o evadare. Sportul poate fi o evadare. Munca poate fi o evadare. Dezvoltarea personală poate fi o evadare. Dacă le folosesc ca să nu fiu nevoit să rămân cu mine, să simt ce e acolo și să privesc ce doare, tot fug.
Conștientizarea asta a dus munca mai în adânc. Scopul nu era să devin mai bun la a evita disconfortul.
Era să-mi cresc capacitatea de a rămâne.
Să rămân cu corpul meu. Să rămân cu o emoție. Să rămân cu incertitudinea. Să rămân când nu există un răspuns imediat. Să rămân cu mine în loc să întind imediat mâna după ceva care îmi schimbă starea.
Și am găsit acolo părți din mine pe care le evitasem ani de zile.
Ce s-a schimbat nu e că viața a devenit ușoară
Nu am trecut prin toate astea perfect. M-am distras. Am fugit. Am căzut în tipare de dependență. Am pierdut nopți. Am lăsat practici și a trebuit să le reiau.
Dar ceva fundamental e diferit.
Știu să mă întorc.
Mai devreme în viața mea, pierderea structurii se putea transforma în luni sau chiar ani de prăbușire. Acum pot să observ că m-am îndepărtat de mine și să revin. Uneori repede. Uneori mai încet. Dar revin.
Și sunt mândru de omul pe care l-am construit prin procesul ăsta. Nu pentru că nu cad niciodată. Pentru că m-am reconstruit iar și iar.
Toată munca, greșelile, lecțiile dureroase, practicile și dățile în care a trebuit s-o iau de la început fac acum parte din ce pot aduce altcuiva.
De ce fac această muncă
La un moment dat, toate astea au încetat să fie doar despre mine.
Am lucrat cu coachi. M-am format ca coach. Am continuat să studiez și să practic diferite abordări ale transformării.
Și ceva ce era prezent în mine de multă vreme a devenit mai limpede: voiam ca viața mea să fie în slujba celorlalți. O trăiesc ca pe o chemare.
Privind în urmă, dau azi alt sens multora dintre lucrurile grele prin care am trecut. Nu le văd pur și simplu ca pe ani pierduți sau ca pe lucruri care au mers prost. Cred că au un rost.
Ce a trebuit să învăț prin durere sunt lucruri pe care le pot folosi acum ca să ajut un alt om să sufere mai puțin, să se vadă mai clar, să construiască ce îi lipsește și să înainteze spre viața pe care o știe posibilă pentru el.
Asta nu înseamnă că am rezolvat totul. Nu am. Și nu cred că e nevoie să mă prefac că da.
Ce pot spune e că nu predau asta doar din teorie. Am trăit distanța dintre a ști și a face. Am avut potențial fără structură. Am construit lucruri și le-am pierdut. Am folosit moduri distructive ca să fug de mine și apoi am descoperit că până și practicile sănătoase pot deveni fugă. Am experimentat ce poate construi o practică constantă, ce se întâmplă când o abandonez și ce înseamnă să revii.
De acolo s-a născut Body First.
L-am trăit înainte să-l predau.
Și astăzi recunosc ceva familiar în multe dintre persoanele cu care lucrez.
Sunt inteligente. Capabile. Deseori foarte conștiente de sine. Poate au citit cărțile, au făcut terapie, au lucrat cu coachi sau au petrecut ani întregi încercând să se înțeleagă.
De obicei, problema nu e că le mai lipsește o informație. Ele știu.
Știu că trebuie să doarmă altfel. Să se antreneze. Să pună limita. Să aibă conversația. Să schimbe relația. Să pornească afacerea. Să creeze lucrarea. Să aibă grijă de sănătate. Să nu mai amâne ce contează.
Și totuși, ceea ce știi nu devine mereu ceea ce trăiești.
Înțeleg distanța asta pentru că mi-am petrecut o mare parte din viață traversând-o.
Dacă vorbesc despre disciplină, nu e pentru că aș crede că viața trebuie să devină rigidă. Disciplina contează pentru mine pentru că știu durerea de a avea în tine mai mult decât trăiești de fapt.
Disciplina nu e destinația. E podul.
Destinația e viața de partea cealaltă: munca pe care vrei s-o creezi, relația pe care vrei s-o construiești, felul în care vrei să te simți în corpul tău, părintele sau partenerul care vrei să fii, aventura pe care vrei s-o trăiești, contribuția pe care vrei s-o aduci.
Nu ai nevoie să devii perfect. Dar ai nevoie de ceva sub tine care rămâne atunci când motivația nu mai rămâne.
Ani de practică,
nu o teorie învățată.
Formare în coaching Tony Robbins
Structura schimbării și energia care o susține, învățate direct la sursă.
Peste 10 ani de Kung Fu, Qi Gong și Tai Chi
Ancorare, prezență și stabilitate sub presiune, lucrate în corp.
Peste 10 ani de yoga
Respirația, postura și reglarea sistemului nervos, zi după zi.
Peste 600 de ore de însoțire
Oameni însoțiți unul câte unul, pe termen lung, până când ține cu adevărat.
Asta înseamnă munca mea, pentru mine. Să transformi ce știi și ce ești în stare să faci în ceva ce poți trăi cu adevărat.
Body First. Trăiește cu sens și prezență.